😉Dezamăgită…✍

😉Dezamăgită…✍


Sunt dezamăgită,….Și de câte ori sunt dezamăgită îmi vine să scriu, înșir cuvinte alandala pe foaia mea virtuală sau nu, scris se numește (sau tastat, după caz). Oamenii nu sunt așa cum vreau eu, și sunt conștientă de asta…nu caut perfecțiunea, iar ceea ce am eu nevoie sigur se găsește acolo undeva, am încredere că voi găsi cândva acel lucru sau persoana ce mă va face să tresar. Până atunci aș vrea să nu mai cunosc oameni superficiali, aș vrea să nu mai am de a face cu oameni care nu au pic de sensibilitate în ei. Am obosit să încerc să-i conving că viața nu înseamnă planuri și ore fixe, că viața nu înseamnă să trebuiască mereu să faci ce TREBUIE în loc de ceea ce îți PLACE. Am obosit să încerc să impun versiunea mea celorlalți, dacă ei decid că viața trebuie trăită altfel, s-o facă după cum le place…Până la urmă e rândul meu să mă îngrijesc de mine, și am s-o iau pe drumul ce mi se așterne la picioare, fără să caut pe cel mai potrivit sau pe cel corect. Am încercat să iau o decizie bazată pe cântărire lungă a situației și a persoanelor din ea, am adunat fapte și trăsături și am tras o linie luând decizia ce am crezut că este corecta… Cât m-am putut înșela, de fapt nu luasem în calcul că într-o ecuație mai există pe lângă X și un Y care nu corespunde întotdeauna ideilor și planurilor. Prin urmare ecuația dă un rezultat banal sau nu dă nici un rezultat. Căci oricât de mult ar vrea X să facă parte din ecuație,Y îi taie orice elan. Am recunoscut că uneori acționez ca un copil…dar știți ce? Până acum a fost bine așa….cântăritul situației și luat în calcul riscurile acesteia…nu te duce nicăieri, căci de vrea situația, timpul sau viața face ca rezultatul să fie banal sau zero. Așa că astăzi nu mai iau nici o decizie, nu mai ascult de planuri și mai ales, înainte de toate, îți spun ție ca nu toți își trăiesc viața după aceleași principii ca ale tale…și în consecință sfatul meu este să te gândești înainte să încerci să-i convingi să aplice metoda ta, e posibil să o considere o pierdere de timp sau și mai rău s-o ignore complet.

Reclame
💘Ochii Tăi…😘

💘Ochii Tăi…😘


De ce sunt ochii tăi atât de triști
atât de-ntunecați, fără culoare,
de parcă-n cer nu mai e pic de soare,
de parcă pentru nimeni nu exiști!

De ce privirea-ți înăuntru fuge
mai mult decât spre oamenii din jur,
de ce mă-nveți din suflet să îți fur
miresme dulci, ce doar tu le poți strânge!

Eu sunt aici, și n-am plecat niciunde,
de ce mă crezi pierdută-n zări pustii,
te-am așteptat….încă aștept să vii,
e-atât de toamnă…vânt și frunze ude!

E-atât de toamnă, tu așa departe,
și între noi sunt păsări care plâng,
ce-n zorii zilei dulci cuvinte strâng,
cuvinte ce le scriu pe frunze moarte!

De ce sunt ochii tăi atât de triști,
când eu în zori și-n răsărit de soare,
trimit spre tine pete de culoare,
și știi că pentru mine…chiar exiști!

☹Vârsta De 6 Ani☁

☹Vârsta De 6 Ani☁



La vârsta de 6 ani mi-a murit bunicul, apoi după 6 luni, a murit bunica, din partea tatălui. A fost cumplit, bunicul suferea de inimă și a murit cu capul pe masă, bunica a murit de cancer la sân. După moartea lor tata, a început să vândă din casă mai toate lucrurile pe băutură, și uite așa a început un chin mult mai mare decât era înainte. Aveam și un frate mai mic cu un an decât mine, însă el era neutru la tot ce este în jurul lui încă de mic. Când am ajuns în clasa a Ⅱ, o profesoară de zoologie prinsese drag de mine și încet încet mă atașasem de ea. Acasă când tata lua pensia de boală, câteva zile era scandal, mama era mereu bătută și alungată din casă, iar eu împreună cu ea. Fratele rămânea în casă pentru că el nu spunea nimic, eu nu puteam să tac, și îi luam apărarea mamei, atunci mă dădea și pe mine afară. Unde ne puteam duce? Nicăieri, deoarece nu aveam nici un neam, vecinii erau și ei cu problemele lor, doar uneori când era prea frig mergeam la nana, însă venea acolo și făcea scandal. Chiar dacă avea un picior amputat, fugea mai repede decât mine cu cârjele. Între timp profesoara a dorit să mă înfieze, dar tata nu a fost de acord. Sincer, nici eu nu doream deoarece era mama la mijloc și nu aș fi putut trai fără ea, cum o puteam lăsa acasă singură doar cu fratele și tata, când ea, săraca era paralizată, bătută… Profesoara și toți învățători, profesori, directoarea, mă îndrăgea foarte mult, iar asta îmi mai alina din suferința de copil. Îmi plăcea să învăț, tata știa carte, era destul de școlit, dar fără să mă ajute. Acasă fiind mai mereu scandal, trebuia să învăț la școală, sau acasă cu bătaie deoarece era gălăgie în casă iar eu nu puteam fi atentă, orice greșeală făcută se lăsa cu bătaie, înjurături, țipete. Când era tata treaz, era om bun, spăla rufe, făcea mâncare, recunoștea că greșește, însă era o minune când și cât era treaz, pentru că asta nu dura mai mult de o săptămână pe lună, în rest numai beat. Banii, era pensia lui, alocația noastră, plus bursa mea, plus un ajutor social al mamei mele, toți acești bani se ducea pe băutură și mâncare bună pentru tata. Noi fiind săraci, mergeam la cantina săracilor zi de zi pentru patru porți de mâncare. După ce terminam orele, mergeam la cantină pe jos de unde luam mâncare. Era mâncare bună, noi mai și găteam acasă, doar că tata nu mânca niciodată de la cantină, doar pâinea. În casă ne mai rămăsese câteva lucruri, vânduse tata tot pentru băutură. Mai lua ceva bani și de la vecini care venea să le facă câte o cerere în scris, sau mai avea uneori câte un copil ce îl ajuta să treacă clasa. Pe noi nu ne ajuta, doar ne controla și ne bătea, pe frate mai puțin, pe mine mai mult pentru că eu eram fată și trebuia să știu mai bine. Mama îmi tot spunea să merg la aceea profesoară definitiv pentru că acasă nu era deloc bine și ea nu va trăi mult. Copil fiind nu am acceptat asta niciodată. Eu îmi spălam mama, eu făceam mâncare, eu piața, de la 6 ani. Profesoara, a încercat pe toate căile să mă înfieze, dar nu s-a putut, pentru că eu nu am vrut. În schimb mergeam la dânsa acasă, îmi făceam temele, o mai luam pe mama cu mine, și zilele se scurgea într-un ritm jalnic cu lacrimi în ochii zi de zi. De multe ori o găseam pe mama într-o bucătărie plângând, niciodată nu plângea de față cu noi, și mereu îmi spunea că trebuie să îl respect pe tata așa cum este, însă eu începusem să cresc și îi răspundeam mai urât când vedeam cum se comportă cu mama. Profesoara ca să mă poată lua fără acordul tatălui, a încercat să mă ducă mai întâi la un orfelinat, dar eu nu am stat deloc acolo, am fugit, știind că o las pe mama singură. Când au văzut că eu nu mă dezlipesc de lângă mama, m-au lăsat în pace și eram ajutată atât cât se putea, iar eu ajutorul primit îl onoram cu treaba pe care o făceam. La profesoară, ștergeam praful, spălam pe jos, nimic nu mi-a plăcut să primesc de pomană. Până la vârsta de 14 ani cam asta a fost scris în cuvinte puține, deoarece acum când scriu mi se face rău și prefer să scriu mai puțin și esențialul pentru a mă ușura cât de cât.