🌳Fără Șir Și Fără Înțeles ✍

🌳Fără Șir Și Fără Înțeles ✍


Calc urât mirositor într-o lume a penelor albe…albul nu este culoare…închipuirea este albă…strigătul meu este alb… somnul, moartea, întunericul, starea și eu, care iubesc atât de mult albul…ochiul – purtat în lesă pe raza unor cutremurător de lungi plimbări diurne, plimbări nocturne așezându-și în răstimpuri cataracta pe fâșia de înger a unei iubiri întâmplător trăite…
Zâmbesc și deasupra cer… cad în genunchi…îngerii se pătează de remușcări și pene de pescăruși… zâmbesc din nou…salut încăperea…fac o reverență și mă pliez la loc… din gura-mi curg urmele unei viitoare dimineți și timpul se întinde…îmi sorb cafeaua, dar asta nu este un antidot grozav contra petelor de rugină ce-mi acoperă obrazul… stau într-o expectativă marmoreeană, cu sufletul însângerat de secunde zăcând sub mine, întorcând capul la fiece cotitură spre crucile deșertului (cadavre abandonate) și mângâind carnea vulturilor decedați…rog un zeu longeviv (cel mai longeviv dintre toți) să arunce cu ciuperci în capul meu găurit, prin care țâșnesc fântânile arteziene, ca adevărate focuri de artificii…rugăciunea – habitat al penelor albe – îmbracă îngerii din cap până-n picioare chivernisindu-i, deshumând credința în strigăt…când nu există iubire îngerii sunt goi…moartea, umbra perfectă a vieții, se insinuează meticulos că o terapie misionară…în preajmă copacii sughiț pomeniți de căderea frunzelor, sonerii impacientate incendiază liniștea, anunțându-i prezența dincolo de ușă… pereții mei poartă amprente digitale și transparența unei lacrimi se justifică…ceasul hârjonindu-se cu timpul (implacabilul domn) se proptește uneori de frontispiciul tăcerii, alteori de osemintele secundelor plângând alb în hohote negre…strigoii lor, îngerii secundelor, figuranți prost plătiți ai singurătății, spionii noștri de toate zilele, de toate nopțile îmbrâncite pe trotuarele fricii, smulgând scalpul fiecărui răsărit și redându-le memoriei, idolatru colecționar pitit în penumbră, de unde mânuiește cu îndemânare malițioasă toate sforile prin care ne putem declina identitatea…e mare furtuna, da, cu atât mai mare cu cât paharul e mai mic.. nu demult, recunoscând într-un proces cu ușile închise, că în noaptea cu lună plină, am fost iubit de o mască, am spus că Pirandello avea şi el dreptate – toate măștile sunt imperfecte! – Dar aceasta, aceasta care m-a posedat, făcând oficiile agoniei, era o mască perfectă și niciodată nu mi-aș fi putut imagina că există perfecțiune… zi și noapte îmi împart iubirea…ea nu-i niciodată a mea, îmi aparține pe jumătate…de fapt, foarte multe lucruri îmi aparțin pe jumătate, am constatat că, chiar și moartea aparține vieții, încă veghind ca lucrurile să rămână ceea ce sunt; simt cum exist în fiecare din ele…pulsul lor pulsul meu, sinele meu devastând sinele lor, mimetismul acestei fraze e pasăre de pradă, aparținând și ea văzduhului, aparținând și ea cuvintelor al căror înțeles ticăie pe măsură ce sângele coboară din mine (nici nu știu dacă este al meu sau îl împart dintotdeauna cu un zeu vecin)…vine un pescăruș de paie, se-așează pe singurătatea mea și prinde a mă moși cu un fus de tors lână…așa am îmbrăcat mieii care dârdâia sub ploaia rece…la urmă de tot vine o pasăre neagră pe ulucile suflării și prinde a croncăni; de umărul zilelor mai speram să mă sprijin, când adulmecat de tălpile oarbe ale îngerului, când împroșcat cu o pasăre mare, neagră, ce răsărise din coastele mele, mi-am zis că a venit vremea să-mi îngrop obrazul în palmele timpului şi să adorm… – o, pasăre, nu pune mâna pe sforăitul meu! am strigat, trezindu-mă din vis…
Cade soarele pe tâmplele frunzelor rănind clorofila, cade iarna în brațele liliacului rănind aerul, cade verdele în pământ rănind iarba și eu cad în brațele tale rănind iubirea… lasă-mă să te în-zeiesc trup, atât de neadevărat încât ai putea fi orice altceva – copac, pasăre, văzduh fără aer…cuvintele înfrunzesc piatra care începe să dea din aripi, până când atinge cu fâlfâitul ei privirea – acest accesoriu al vederii, până când, înecând-o în propriul fâlfâit, atinge ochiul triunghiular din creștetul cerului…purtând în cioc oasele mele, eu nu sunt altceva decât un copac cu frunze minerale…ceva mă lasă rece! – Ceva mă lasă rece când morții altor vieți stau cu spinările lipite de privirea mea, nimic altceva decât o coloană vertebrală; fiecare vertebră scrijelește cu sârg, ceva ce mă lasă rece… Doamne, nu mai vreau să adorm!…Fiecare somn e un sicriu din care cu greu mă trezesc, dând la o parte lespedea zorilor, spălându-mi stelele rătăcite printre gene… visele topite pe cerul gurii, înfulecând cucurigul din gâtlejul cocoșilor isterizați… Doamne, trezește-te la realitate, și nu mai visa!… Suspendată între flux și reflux, memoria aruncă cu uitare în ochii luminii, lăsând întunericul să nască vedere…copacii împlinesc voia frunzelor, ca și poetul voia morții, dar… timpul nu este un zeu, nici secundele îngerii vestitori ai lui… moartea nu este un zeu, nici viața îngerul vestitor al ei și iarăși zic: scapă de șirul de sfinți ce postesc la porțile zilei… se întunecă de ziuă…devenind o specie pe cale de dispariție, iubirea, s-a decis să intre în rezervații lăsându-mă s-o privesc de pe margini…mi-o amintesc perfect din poze: vietate sălbatică zburdând în libertate pe pajiștea sufletului meu…numai viața mea desparte lumina de întuneric, numai carnea fructului stă între coajă şi sâmbure; nu mai e ziuă întomnându-se de iarnă…

Reclame
🌟Eminescu-Poet Național🌟

🌟Eminescu-Poet Național🌟


Exegeți, comentatori, istorici ai literaturii, epigoni, poețași mai mult sau mai puțin sincronizați cu înălțimea celui pe care vor să îl imite, pe scurt, o întreagă pleiadă de oameni ai cuvântului, care slujesc cum pot mai bine arta vocabulei și pe cei care o stăpânesc cu grație, toți se reunesc în fapte, în vorbe și în spirit în fiecare 15 Ianuarie pentru a aduce omagiu celui care a fost, este și va continua să fie inegalabilul Eminescu. Cele care s-au spus până acum au epuizat cam tot ce se putea spune. A vorbi despre Eminescu acum este un travaliu din ce în ce mai anevoios întrucât, nu-i așa, nu vrei să mesteci din nou ceea ce alții au mestecat înaintea ta de atâtea ori. Și, totuși, vrei să îți aduci, cumva, propria contribuție. Prin urmare, cum să glosezi pe marginea unei teme pe care atâția au comentat-o în toate felurile posibile? Însă, Eminescu nu este o temă. Eminescu preluat ca tema este deja o chestiune ratată. Comentatorul de ocazie a derapat exact pe lângă esență a ceea ce este Eminescu. Și ce este Eminescu? Mai întâi de toate, este părerea noastră de rău că nu ne amintim mai des de el. Este regretul că nu medităm mai adesea la profunzimea mărturiei poetului după care…nu credeam să-nvăț a muri vreodată… e marea revelație a acestor efemere care suntem și care alunecăm orbește pe axa eternității prăbușindu-ne în marea trecere pe care singuri ne-o măsurăm cu fiecare respirație, nedându-ne seama că nu facem nimic altceva decât, da, să alunecăm și să ne pierdem în această mare trecere. Eminescu este, de fapt, peste tot pe unde poezia sa pătrunde și, mai mult, peste tot pe unde aceasta este lăsată să intre. Poetul este, în fond, disponibilitatea noastră de a-l primi în inima, în sufletul, în mintea și în spiritul nostru. El este moștenirea pe care a lăsat-o și felul în care noi înțelegem să o valorificăm. Însă ceea ce trebuie să înțelegem este că dacă această moștenire nu este scoasă din rafturile bibliotecilor, nu Eminescu dispare, ci noi ne împuținăm ca disponibilitate de a asculta și de a pătrunde ceea ce putem numi, trimițând la opera sa, semnul și marca unei genialități autentice. Însă, vreme trece, vreme vine și, venind și trecând, vremea aduce cu sine, fie și la răstimpuri, acest moment în care resimțim cu acuitate culpa de a nu ne fi îmbogățit tot timpul anului cu moștenirea Eminesciană. Vina de a nu ne fi mișcat cu un pas mai departe, cu un vers mai aproape de ceea ce înseamnă, în fond, umanitatea care se înalță pe culmea cea mai înaltă a tot ceea este mai nobil și mai esențial în ea. Eminescu rămâne, pentru cei mai mulți, un nume de manual de liceu, o carte indiferentă în bibliotecă, un nume cu iz de formol pe care, de complezență, îl evocăm o dată sau de două ori pe an. Unde este, așadar, Eminescu? Ei bine, s-a spus odată că Eminescu nu a existat, dar au existat multe lucruri frumoase, o țară de poveste, un lac, o lună zăcând într-un cuibar de ape, un codru de aramă, un șarman Dyonis, o fecioară cu degete de ceară, voievozi care sfidează cu înțelepciune pâgânâtatea, Luceferi abandonându-și nemurirea pentru Cătăline pământence, o intensitate cumplită a simțirii și a trăirii și cineva care să le rostească pe toate acestea. Și toate acestea s-au numit, printr-un joc al sorții, Eminescu. Eminescu nu a existat, spunea Marin Sorescu, însă acum este cazul să afirmăm răspicat că avem dreptul ca Eminescu să fie peste tot, să ne lăsăm infuzați de moștenirea sa pentru a câștiga acel plus de umanitate pe care, în lipsa sa, nici măcar nu l-am bănui vreodată. Așadar, încă o dată, Eminescu este printre noi.