Ai apărut când mantia-nserării
Pe strălucirea zilei se așterne,
Când, eșuat, pe țărmul disperării
Îmi așteptam ninsorile eterne.
Rostogoleam prin ochi lumina clipei,
În negura sfârșitului de drum,
Privind în urmă haosul risipei,
Al viselor de ieri, făcute scrum.
Privirea ta m-a ars ca un jăratic,
Născând în mine-un foc necunoscut
Și-am înțeles, din clocotul sălbatic,
Ce-aș fi putut avea, dar am pierdut…
Nici nu-mi venea să cred că ești reală,
Păreai doar rodul unei născociri,
Și-n starea mea de dulce amorțeală,
Te auzeam, în mine, cum respiri.
M-am adunat, trezindu-mă-n simțire,
De vocea conștiinței judecat…
Fiind nevrednic de a ta iubire,
Chiar și să te privesc era păcat…
De-ai fi rămas, m-ar fi ucis mustrarea
C-ai fi putut, ca mine, să te-neci…
Deși-mi doream cu toată disperarea
Să te păstrez, eu te-am rugat să pleci…
Vine un moment când persoanele dragi sufletului pleacă din viața noastră. Unele cu voie, altele fără voie, dar fiecare lasă în urmă ceva de care să-ți amintești mereu cu drag. De lângă mine au plecat mulți, unii pe drumul fără de întoarcere, alți pe drumurile neștiute ale vieții pe unde îi poartă destinul, dar niciodată nu vor pleca din sufletul și inima mea. Sper ca și eu să las în urma mea o amintire plăcută pe unde am trecut sau voi mai trece deși simt că e și timpul meu să-mi iau ❞La revedere❞ de la viață, se apropie cu pași grăbiți. Fiecare suflet are o menire și o misiune pe acest pământ iar când vine vremea plecării trebuie să plecăm cu sufletul împăcat că am fost de folos celor din viața noastră, celor ce i-am iubit și cărora le-am dedicat din timpul nostru pentru a le fii mereu aproape. Nimeni nu s-a născut nemuritor doar sufletul rămâne pentru veșnicie atunci când inima încetează să mai bată, de aceea mereu spun că ce-am iubit și iubesc păstrez în suflet pentru că el va rămâne cu voi când eu nu voi mai fii…
🦁Jurnal Personal💞✍ 