🍀Rămas Bun✍

🍀Rămas Bun✍


Vine un moment când persoanele dragi sufletului pleacă din viața noastră. Unele cu voie, altele fără voie, dar fiecare lasă în urmă ceva de care să-ți amintești mereu cu drag. De lângă mine au plecat mulți, unii pe drumul fără de întoarcere, alți pe drumurile neștiute ale vieții pe unde îi poartă destinul, dar niciodată nu vor pleca din sufletul și inima mea. Sper ca și eu să las în urma mea o amintire plăcută pe unde am trecut sau voi mai trece deși simt că e și timpul meu să-mi iau ❞La revedere❞ de la viață, se apropie cu pași grăbiți. Fiecare suflet are o menire și o misiune pe acest pământ iar când vine vremea plecării trebuie să plecăm cu sufletul împăcat că am fost de folos celor din viața noastră, celor ce i-am iubit și cărora le-am dedicat din timpul nostru pentru a le fii mereu aproape. Nimeni nu s-a născut nemuritor doar sufletul rămâne pentru veșnicie atunci când inima încetează să mai bată, de aceea mereu spun că ce-am iubit și iubesc păstrez în suflet pentru că el va rămâne cu voi când eu nu voi mai fii…

☹Vârsta 4 ani☁

☹Vârsta 4 ani☁



Da, de la vârsta de 4 ani, pot să îmi amintesc câte ceva. Eram la grădiniță, de regulă mă ducea bunicul, fiindcă mama paralizase când eu aveam 3 ani. Tata era alcoolic, bunica nu o iubea pe mama deoarece era de la țară, bunicul nu era după tată, însă ne iubea și ne respecta foarte mult. Mama paralizase din cauza supărărilor, fată de la țară, obligată de părinți să se căsătorească, până la vârsta de 18 ani fusese la mânăstire, iar la 30 ani au căsătorit-o cu forța, cum erau timpurile de atunci. În casă era tot timpul tensiune din cauza tatălui. Tata era un om rău din toate punctele de vedere. Mama era bătută, înșelată, dormea afară mai mereu, doar când era bunicul acasă era mai binișor. Bunica mă iubea, însă eu mică fiind nu suportam să nu stau lângă mama mea. Între timp tata a rămas fără un picior, și așa viața începuse să înainteze cu pași repezi către maturitatea mea mult prea devreme.