Dragostea… Monstrul Cu Mii De Capete! 😈

Dragostea… Monstrul Cu Mii De Capete! 😈


Într-un mănunchi pe care nu l-aș putea cuprinde-n brațe aș putea strânge azi tot ceea ce viața m-a învățat pe mine despre dragoste. Și tot n-aș simți că am învățat cu adevărat ceva.
Am 55 de ani – rotunzi, maturi, serioși – și îi văd cum mă privesc cu îndărătnicie din oglindă, și-mi zâmbesc amar deși sufletul se răzvrătește și cere dreptul de-a rămâne așa cum se simte – imatur, necizelat și plin de avânt inconștient. Nepregătit, clar, pentru loviturile pe care viața i le aplică, regulat. Și nicidecum mai învățat, după ele.
Ce-am învățat eu despre dragoste?
Am învățat că dragostea e neașteptată. Poți s-o cauți ani de zile, poți să te amăgești o viață că simți și că e dragoste ceea ce simți… într-o zi se agață ceva de tine, nu te anunță, nu bate la ușă și nici măcar nu se descalță. Intră în suflet cu bocanci grei de trăire – poate e înălțare, poate e povară – și nu-ți mai dă drumul. Se lipește cumplit de puternic de tine, și-și pătrunde-n pori, în piele, în vene, în fiecare colțișor al sufletului, în fiecare centimetru al corpului și te înrobește. Devii sclav, cu voie și fără voie. Al sentimentelor.
Am învățat că dragostea e egoistă. Că nu poți să fii cu adevărat fericit iubind și să nu-ți dorești ca sentimentele tale să-și găsească ecou într-un alt suflet, acel suflet. Oricât mă străduiesc să lupt cu egoismul ei, mă înfrânge mereu. Deși-mi doresc sincer, cu toată ființa mea, să fiu în stare să iubesc cuminte, tăcut și fără dorința de răsplătire, fiecare gest pe care-l fac e, de fapt, o luptă pentru a obține măcar o infimă dovadă a împărtășirii propriilor mele sentimente.
Am învățat că dragostea te transformă. Îți pătrunde în suflet și-ți dă aripi, te năucește și-ajungi să privești lumea prin ochii ei. De rațiune nici nu mai poate fi vorba. Dragostea îți dă forță, îți dă încredere, îi trasează sufletului un contur de măreție pe care nu-l credeai posibil și îți dă speranță. Infinita speranță. Îți zice, clar, răspicat: se poate! Și crezi. Pentru că pune stăpânire atât de tare pe ființa ta încât nu mai poți trăi sau simți altfel decât prin prisma ei. Nu mai știi să respiri fără ea. Dar crezi.
Am învățat că dragostea nu se poate măsura. Nici n-o poți simți pe bucățele, azi un pic, mâine un pic, și tot așa, să-ți ajungă pentru toată viața. N-o poți depozita, n-o poți pune la păstrare, n-o poți împărți. Vine toată odată, val vârtej, te obligă să o primești așa cum e, răvășește totul în jur, cotropește și-și adjudecă fiecare fior al sufletului. Și-o simți pe de-ntregul, așa cum poți, cu toată ființa ta. Că e prea puțin sau mai mult decât poți duce, ei nu-i pasă.
Am învățat că dragostea doare. Doare mai crunt decât orice durere fizică și simți că-ți sfărmă sufletul în bucățele mici, mici, atunci când iubești un om căruia îi ești doar ” drag “. Dragostea e cea care ne transformă din cerșetor în rege. Dar cel mai adesea, transformarea e în sens invers.
Am învățat că dragostea nu alege. N-o poți programa, n-o poți direcționa, n-o poți simți când dorești, pentru cine dorești. Nu ai capacitate de alegere. Ea te alege pe tine, nu tu pe ea. Și tot ce ești, tot ceea ce poți fi, se canalizează în direcția ei. N-o interesează că iubirea e reciprocă sau că cel iubit iubește, la rândul lui, pe altcineva. Și tot așa, ca într-un joc prost regizat.
Da, simt că dragostea e toate cele de mai sus. Da, e ademenitoare și e grea, e înălțătoare și e chinuitoare. Și-n același timp, știu că e la fel de necesară ca și aerul respirat. Că o dorim chiar și atunci când durerile-i ne îngenunchează. Pentru că nu, nu putem trăi fără ea.
Iubim într-un mod extrem și surprinzător de profund… iubim cu toată forța de care suntem în stare. Nici mai mult, nici mai puțin. Dăm tot. Așteptăm tot. Și uneori, nu primim nimic.
Și, dacă iubim într-o astfel de manieră chiar și atunci când iubirea noastră nu-și găsește ecoul potrivit … cum s-ar putea măsura iubirea noastră atunci când i s-ar răspunde cu aceeași măsură? Iubim mai mult atunci când nu suntem iubiți, când suntem iubiți dar iubirea n-are cale de împlinire… sau doar aparent iubirea pare mai adâncă, fiindcă e mai dureroasă și ne pătrunde mai ascuțit în vene? Fericirea o primim și-o trăim firesc, considerând că ni se cuvine. Durerile ni le trăim târându-ne, copleșiți fiind de ceea ce considerăm a fi nedreptate… A vieții, a sorții…