Viața…❗

Viața…❗


Am multe întrebări de pus…răspunsuri de primit…Ce este viața și ce suntem noi?Este o piesă ieftină de teatru…iar noi niște marionete în mâinile destinului…numai că noi avem suflet…avem sentimente…și tot ce se întâmplă în jurul nostru ne afectează într-un fel sau altul…râdem…plângem…zâmbim…ne întristăm…Ce frumoasă ar fi viața fără dezamăgiri și fără deziluzii…fără suferință…Dar dacă ar fi așa,nu s-ar mai numi ‘’VIAȚĂ’’…s-ar numi ‘’VIS’’…ne place să visăm pentru că visul ne permite să fim cine vrem, când vrem și cum vrem…În vis totul e posibil.Dar ajungem să confundăm realitatea cu oniricul…și când deschidem ochii…totul se năruie…visele se sparg de geamul realității atât de crude,iar dorințele ni se spulberă și se risipesc…în vânt…Asta e realitatea pe care o trăim zi de zi…Și doare…ne doare pentru că avem suflet…nu suntem doar niște marionete…Cine poartă vina a tot ceea ce se întâmplă cu noi-oamenii acestei lumi? Din păcate tot noi…noi ne creăm șansele în viață…sau neșansele…totul stă în mâinile noastre însă noi încă nu realizăm…preferăm să aruncăm vina pe destin…și greșim,,Tot pentru că suntem oameni, avem posibilitatea să raționăm…să luam decizii și să ni le și asumăm…Însă nu,…noi preferăm calea cea mai ușoară:luăm decizii…nu ne gândim la consecințe și ulterior aruncăm vina pe ‘’Domnul.Destin’’. Dacă am raționa fiecare gest pe care îl facem…totul ar fi altfel…iar consecințele nefaste nu s-ar mai răsfrânge culmea,… tot asupra noastră…Totul în viață are o logică…și ce bine ar fi să găsim logica fiecărui gest, fiecărei fapte…ce bine ar fi să înțelegem de ce ne îndrăgostim fără să fim iubiți…și de ce nu putem să smulgem dragostea din piept când observăm că sentimentele nu sunt reciproce…?!…Oare de ce iubim și mai profund? Oare de ce?….Asta ar fi doar un exemplu… Sunt multe întrebări de pus…dar nu la toate vom găsi răspunsurile,,Și continuăm acest joc murdar al vieții…în speranța că într-un final îl vom câștiga…

💧Între 52 – 54 Ⅲ Ani ✍

💧Între 52 – 54 Ⅲ Ani ✍


Tot mereu pe drumuri, am avut grijă de nepoțel, am lucrat ca îngrijitor la cineva 6 ore pe zi, am lucrat în Girona ca bonă, apoi am revenit în țară, deoarece, fizic, psihic, obosisem foarte tare. Nu voi povesti în detalii, deoarece a fost greu, chiar foarte greu, iar eu nu doresc să îmi mai amintesc, decât lucrurile frumoase. Tot ce e frumos în viața mea este Andrei, nepoțelul meu. Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru tot! Și ce a fost rău și ce a fost bine a fost și sunt lecții de viață ce m-au întărit și mai tare. Din anul 2008 🌵ai până în prezent, poate și în viitor, trăiesc o poveste de dragoste condimentată🌵. Iubesc, da, iubesc un om deosebit🌵 din toate punctele de vedere. Însă nu pot povesti mai mult, deoarece nu am ajuns la o linie dreaptă. Deocamdată condimentul este cu de toate, iar linia ba se îndreaptă, ba se curbează, e o dragoste frumoasă, nimic mai mult. La timpul potrivit, am să împărtășesc cu voi totul despre condiment, acum e încă în lucru.
Final de poveste fără un rezultat anume, așa cum este și viața mea de acum. Așa cum este, iubesc viața așa cum este ea, iar fără condimente, viața ar fi fost monotonă🌵.

 

💧Între 24 – 52 – Ⅰ Ani ✍

💧Între 24 – 52 – Ⅰ Ani ✍


Am pornit pe un alt drum, destul de greu dar care în final după 3 ani de chin cu procese, spitalizări, tot felul de răutăți, am reușit să fiu liniștită în mare parte. În toți acești 3 ani, am deschis divorțul ce a durat, deoarece ne-a dat timp de gândire 6 luni, apoi copilul mi-a fost luat de fosta soacră, a trebuit să sufăr, să lupt, să plâng, ca să răcoresc sufletul să pot merge înainte. Toate astea pentru că soacra nu accepta să divorțez și mă tot ruga cu orice preț să mă împac, însă nu m-am întors din drum, iar pentru asta a trebuit să sufăr despărțirea de copil uneori când îl lua de lângă mine, asta până când sa terminat divorțul. Au mai fost bătăi, injurii, însă nu am cedat deloc, am mers înainte și neavând pe nimeni, trebuia să fac totul singură. Îmi pierdusem încrederea în oamenii, nici acum nu pot spune că mă las bazată pe cineva, doar pe Dumnezeu. În timpul divorțului, abia la sfârșit, soacra a pus avocat și a mai adus o hârtie cum că casa era a ei unde locuiam, iar toate astea erau minciuni, deoarece casa era a mea, doar că aceea casă lăsată moștenire de la bunici, a fost demolată sa dat apartament și soacra mi-a pus să fie soțul titularul pentru că e bărbat, și uite așa am devenit și fără casă, numai că eu am avut acte pentru a dovedi adevărul, însă cu toate astea, dacă a văzut că nu poate câștiga casa, a recurs la alte metode. Și-a trimis băiatul într-o zi la școală pentru a lua copilul în vizită, învățători m-au chemat imediat la școală, a fost un circ destul de urât. Copilul nu vroia să se ducă iar eu nu puteam face nimic până la terminarea divorțului. Până la urmă copilul sa dus la el pentru o zi. A doua zi la adus la școală, numai că, copilul meu de ieri se schimbase radical. Mi-a spus că numai vrea la mine, că eu nu am televizor și altele, în plus, pachețelul pentru școală mi la refuzat. Am văzut negru în fața ochilor, învățători, directorul, au fost alături de mine, însă din păcate am realizat că au profitat i-au spus că eu mă voi întoarce acasă dacă el refuză să stea cu mine și problema principală era casa, ea vroia casa, asta am realizat. M-am închis în mine, m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să fiu pe picioare până la terminarea divorțului. Mi-a fost foarte rău am fost la urgențe, am luat medicamente și am așteptat să vină ultima înfățișare la procesul divorțului. La ultima înfățișare am renunțat la tot. Am știut că doar casa era problema și așa a și fost. După terminarea divorțului, am fost nevoită să mă internez, mă simțeam din ce în ce mai rău, glanda tiroidă și-a făcut de cap, stresul, nu mâncam, și toate astea m-au pus la pământ. Am stat o perioadă destul de lungă în spital, apoi, încet, încet totul a revenit la normal legat de copil. După casă nu le-a mai păsat de copil, iar eu eram fericită că am copilul. În toată această perioadă m-a ajutat acel coleg fără nici o pretenție.

Va urma…