🍁Cu Speranța Că Îngeri Înving Mereu Atât Timp Cât Există Dragoste🌸

🍁Cu Speranța Că Îngeri Înving Mereu Atât Timp Cât Există Dragoste🌸


Dragostea este ca un edificiu, iar piatra care stă la temelia acestuia este iubirea, și fiecare zi care trece este încă o cărămidă pusă la temelia lui. Dar dintr-o singură greșeală poate dintr-o vorba spusă în vânt, edificiul ce cu greu l-ai clădit, se poate dărâma, și atunci îți va lua poate mult timp ca să reconstruiești ceea ce ai dărâmat. Cel mai rău lucru pe care ți-l poate face cineva este să te facă să crezi că poți avea aripi, că poți zbura. Și atunci începi să visezi, vise pe care ți le hrănește. Și-apoi, deodată, fără nici un motiv aparent îți frânge aripile…și te izbești de pământ…de realitate.
Ciudat e că nu știi dacă acum visezi, dacă acum e doar un coșmar din care te vei trezi, sau dacă atunci aveai un vis frumos. Cert este ca adevăratul zbor se află undeva între aceste două visări. Și începi să speri că, poate, încă mai ai aripi. Că nu le-ai pierdut definitiv.
Și-ncepi să rătăcești, să îți cauți aripile pierdute, neavând siguranța că vrei să le mai găsești. Poate, atunci, iarăși are să ți le frângă cineva. Se spune ca drumul e mai frumos decât posibilul loc în care ai ajunge. Atunci să fie oare mai frumoasă căutarea însăși decât zborul în sine? Tind să cred că nu. Și, de fapt, ce înseamnă, în ultima instanță acest zbor?
Cred că mai mult credința decât speranța într-un vis. Dar e posibil sa crezi într-un vis? E posibil să crezi în ceva ce nu exista? Înseamnă atunci, oare, că visul se ridică la rang de realitate? Și-abia acum realizezi ca e totuși doar un vis. Și-acesta e momentul în care aripile dispar…Uneori poți zbura și fără aripi. Zbor ce nu durează decât o clipă, zbor ce nu te înalță, ci zbor care te doboară. E asemeni unei căderi de pe o clădire foarte înaltă.
O speranță nu-i destul? Se pare că nu. Sau poate ca nu mai există nici o speranță…a pierit, poate, demult… Însă, în drum spre năruirea ei, încerc să mă agăț de urmele abia trasate… hmm… o văd cum se transformă în nisip și mi se scurge prin simțuri.
Însetată de certitudini, nu mă aleg decât cu aripi frânte și cu un grăunte de nisip… poate, cine știe, cândva, acest grăunte de nisip va rodi și vor înflori alte fire de nisip…

🌳Fără Șir Și Fără Înțeles ✍

🌳Fără Șir Și Fără Înțeles ✍


Calc urât mirositor într-o lume a penelor albe…albul nu este culoare…închipuirea este albă…strigătul meu este alb… somnul, moartea, întunericul, starea și eu, care iubesc atât de mult albul…ochiul – purtat în lesă pe raza unor cutremurător de lungi plimbări diurne, plimbări nocturne așezându-și în răstimpuri cataracta pe fâșia de înger a unei iubiri întâmplător trăite…
Zâmbesc și deasupra cer… cad în genunchi…îngerii se pătează de remușcări și pene de pescăruși… zâmbesc din nou…salut încăperea…fac o reverență și mă pliez la loc… din gura-mi curg urmele unei viitoare dimineți și timpul se întinde…îmi sorb cafeaua, dar asta nu este un antidot grozav contra petelor de rugină ce-mi acoperă obrazul… stau într-o expectativă marmoreeană, cu sufletul însângerat de secunde zăcând sub mine, întorcând capul la fiece cotitură spre crucile deșertului (cadavre abandonate) și mângâind carnea vulturilor decedați…rog un zeu longeviv (cel mai longeviv dintre toți) să arunce cu ciuperci în capul meu găurit, prin care țâșnesc fântânile arteziene, ca adevărate focuri de artificii…rugăciunea – habitat al penelor albe – îmbracă îngerii din cap până-n picioare chivernisindu-i, deshumând credința în strigăt…când nu există iubire îngerii sunt goi…moartea, umbra perfectă a vieții, se insinuează meticulos că o terapie misionară…în preajmă copacii sughiț pomeniți de căderea frunzelor, sonerii impacientate incendiază liniștea, anunțându-i prezența dincolo de ușă… pereții mei poartă amprente digitale și transparența unei lacrimi se justifică…ceasul hârjonindu-se cu timpul (implacabilul domn) se proptește uneori de frontispiciul tăcerii, alteori de osemintele secundelor plângând alb în hohote negre…strigoii lor, îngerii secundelor, figuranți prost plătiți ai singurătății, spionii noștri de toate zilele, de toate nopțile îmbrâncite pe trotuarele fricii, smulgând scalpul fiecărui răsărit și redându-le memoriei, idolatru colecționar pitit în penumbră, de unde mânuiește cu îndemânare malițioasă toate sforile prin care ne putem declina identitatea…e mare furtuna, da, cu atât mai mare cu cât paharul e mai mic.. nu demult, recunoscând într-un proces cu ușile închise, că în noaptea cu lună plină, am fost iubit de o mască, am spus că Pirandello avea şi el dreptate – toate măștile sunt imperfecte! – Dar aceasta, aceasta care m-a posedat, făcând oficiile agoniei, era o mască perfectă și niciodată nu mi-aș fi putut imagina că există perfecțiune… zi și noapte îmi împart iubirea…ea nu-i niciodată a mea, îmi aparține pe jumătate…de fapt, foarte multe lucruri îmi aparțin pe jumătate, am constatat că, chiar și moartea aparține vieții, încă veghind ca lucrurile să rămână ceea ce sunt; simt cum exist în fiecare din ele…pulsul lor pulsul meu, sinele meu devastând sinele lor, mimetismul acestei fraze e pasăre de pradă, aparținând și ea văzduhului, aparținând și ea cuvintelor al căror înțeles ticăie pe măsură ce sângele coboară din mine (nici nu știu dacă este al meu sau îl împart dintotdeauna cu un zeu vecin)…vine un pescăruș de paie, se-așează pe singurătatea mea și prinde a mă moși cu un fus de tors lână…așa am îmbrăcat mieii care dârdâia sub ploaia rece…la urmă de tot vine o pasăre neagră pe ulucile suflării și prinde a croncăni; de umărul zilelor mai speram să mă sprijin, când adulmecat de tălpile oarbe ale îngerului, când împroșcat cu o pasăre mare, neagră, ce răsărise din coastele mele, mi-am zis că a venit vremea să-mi îngrop obrazul în palmele timpului şi să adorm… – o, pasăre, nu pune mâna pe sforăitul meu! am strigat, trezindu-mă din vis…
Cade soarele pe tâmplele frunzelor rănind clorofila, cade iarna în brațele liliacului rănind aerul, cade verdele în pământ rănind iarba și eu cad în brațele tale rănind iubirea… lasă-mă să te în-zeiesc trup, atât de neadevărat încât ai putea fi orice altceva – copac, pasăre, văzduh fără aer…cuvintele înfrunzesc piatra care începe să dea din aripi, până când atinge cu fâlfâitul ei privirea – acest accesoriu al vederii, până când, înecând-o în propriul fâlfâit, atinge ochiul triunghiular din creștetul cerului…purtând în cioc oasele mele, eu nu sunt altceva decât un copac cu frunze minerale…ceva mă lasă rece! – Ceva mă lasă rece când morții altor vieți stau cu spinările lipite de privirea mea, nimic altceva decât o coloană vertebrală; fiecare vertebră scrijelește cu sârg, ceva ce mă lasă rece… Doamne, nu mai vreau să adorm!…Fiecare somn e un sicriu din care cu greu mă trezesc, dând la o parte lespedea zorilor, spălându-mi stelele rătăcite printre gene… visele topite pe cerul gurii, înfulecând cucurigul din gâtlejul cocoșilor isterizați… Doamne, trezește-te la realitate, și nu mai visa!… Suspendată între flux și reflux, memoria aruncă cu uitare în ochii luminii, lăsând întunericul să nască vedere…copacii împlinesc voia frunzelor, ca și poetul voia morții, dar… timpul nu este un zeu, nici secundele îngerii vestitori ai lui… moartea nu este un zeu, nici viața îngerul vestitor al ei și iarăși zic: scapă de șirul de sfinți ce postesc la porțile zilei… se întunecă de ziuă…devenind o specie pe cale de dispariție, iubirea, s-a decis să intre în rezervații lăsându-mă s-o privesc de pe margini…mi-o amintesc perfect din poze: vietate sălbatică zburdând în libertate pe pajiștea sufletului meu…numai viața mea desparte lumina de întuneric, numai carnea fructului stă între coajă şi sâmbure; nu mai e ziuă întomnându-se de iarnă…