Nu Reuşesc… 🤔

Nu Reuşesc… 🤔


 Ţi s-a întâmplat vreodată să spui că e ultima oară când plângi pentru cineva, ultima noapte când adormi cu lacrimi în ochii, ultima dată când stai supărată din cauza lui , ultima dată când îi simţi lipsa , ultima dată când chiar suferi pentru EL ? Da? Eu spun asta în fiecare zi, în fiecare noapte, spun asta mereu, dar niciodată nu reuşesc. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că mi-e imposibil să uit o persoană care cândva ocupa tot spaţiul din inima mea…

❤Iubire Neîmpărtășită – 2008💓

❤Iubire Neîmpărtășită – 2008💓


E seară…trecut de ora 22, iar eu mă uit pe fereastră spre cer, încerc să găsesc răspunsuri la o iubire ce nu o pot împărtăși…și nu găsesc deloc. Sufletul îmi tot repetă să împărtășesc iubirea, pentru că iubirea neîmpărtășită nu este iubire. Știu, e un sentiment care se va transforma în chin cândva, un sentiment destul de dureros, cu care nimeni nu se poate obișnui. Dar cum să fac?, Dacă nu se poate,…Sufletul mă îndeamnă, inima, probabil e centrul de greutate și mă reține să împărtășesc iubirea. Au trecut aproape 2 ani și poate v-or mai trece mulți fără ca el să știe c-a fost iubit de mine. De ce toate astea? Oare nu mi-ar fi mai bine dacă i-aș împărtăși iubirea?, Nu…nu, pentru ca nu știu ce îmi va răspunde și mai bine tac….și vorbesc singură de iubirea mea imaginară, de cum văd eu iubirea, de cum îmi doresc eu să fie iubirea. În primul rând cred că inima este un ’’țap ispășitor’’ invocat de toți. Nu îmi place cum sună…’’iți dăruiesc inima’’!, cred că egoiști spun asta. Eu mi-aș dărui sufletul celui pe care îl iubesc, m-aș dărui lui cu totul, să simt că trăiesc și pentru mine și pentru el. Îl iubesc fără un motiv anume și poate niciodată nu va ști și nu voi primi aceleași sentimente. Poate cineva crede că disper,…Nu, nu disper deloc, știu că dragostea adevărată există pentru toată lumea și cum am așteptat până acum voi mai aștepta, merită! Criză în dragoste nu va fi niciodată, pentru că dragostea vine de nicăieri, din alte suflete, și sufletul este izvor nesecat de sentimente, de idealizare a unor lucruri deosebite. Eu cred că sufletul iubește, gândește, dragostea există în toate formele. Exemplu, putem rămâne fără nimic, dragostea va rămâne. Dragostea va rămâne acolo unde tu o pui și nimeni nu ți-o poate lua, deoarece nu există antidot. Mai cred că devreme sau mai târziu toți iubim cu adevărat măcar odată în viață și iubirea este o stare de bine, așa cum atunci când faci ceva bun ai o stare de bine și totuși iubirea nu se compară, iubirea cere respect, încredere,plăcere, comunicare,…așa văd eu iubirea adevărată. Iubim și părinți, copiii, însă iubirea de el (ea) diferă mult, foarte mult, deoarece este persoana cea mai specială din viața ta și poate așa s-a născut cuvântul iubire. Iubirea de părinți, frați, rude, iubiți, deci…iubirea diferă. Numai un om inteligent care a primit reproșuri cred că a, inventat acest cuvânt, dar nu și sentimentul în sine, pentru că asta face parte din noi. Ne naștem cu el și murim cu el…Unde? În suflet, îl avem dintotdeauna. Depinde cu cine și cum îl cultivăm pentru a, avea o iubire complexă. Îmi place să cred că dragostea respiră, că o am în vene și mișună cu viteză incomensurabilă.

🍁Cu Speranța Că Îngeri Înving Mereu Atât Timp Cât Există Dragoste🌸

🍁Cu Speranța Că Îngeri Înving Mereu Atât Timp Cât Există Dragoste🌸


Dragostea este ca un edificiu, iar piatra care stă la temelia acestuia este iubirea, și fiecare zi care trece este încă o cărămidă pusă la temelia lui. Dar dintr-o singură greșeală poate dintr-o vorba spusă în vânt, edificiul ce cu greu l-ai clădit, se poate dărâma, și atunci îți va lua poate mult timp ca să reconstruiești ceea ce ai dărâmat. Cel mai rău lucru pe care ți-l poate face cineva este să te facă să crezi că poți avea aripi, că poți zbura. Și atunci începi să visezi, vise pe care ți le hrănește. Și-apoi, deodată, fără nici un motiv aparent îți frânge aripile…și te izbești de pământ…de realitate.
Ciudat e că nu știi dacă acum visezi, dacă acum e doar un coșmar din care te vei trezi, sau dacă atunci aveai un vis frumos. Cert este ca adevăratul zbor se află undeva între aceste două visări. Și începi să speri că, poate, încă mai ai aripi. Că nu le-ai pierdut definitiv.
Și-ncepi să rătăcești, să îți cauți aripile pierdute, neavând siguranța că vrei să le mai găsești. Poate, atunci, iarăși are să ți le frângă cineva. Se spune ca drumul e mai frumos decât posibilul loc în care ai ajunge. Atunci să fie oare mai frumoasă căutarea însăși decât zborul în sine? Tind să cred că nu. Și, de fapt, ce înseamnă, în ultima instanță acest zbor?
Cred că mai mult credința decât speranța într-un vis. Dar e posibil sa crezi într-un vis? E posibil să crezi în ceva ce nu exista? Înseamnă atunci, oare, că visul se ridică la rang de realitate? Și-abia acum realizezi ca e totuși doar un vis. Și-acesta e momentul în care aripile dispar…Uneori poți zbura și fără aripi. Zbor ce nu durează decât o clipă, zbor ce nu te înalță, ci zbor care te doboară. E asemeni unei căderi de pe o clădire foarte înaltă.
O speranță nu-i destul? Se pare că nu. Sau poate ca nu mai există nici o speranță…a pierit, poate, demult… Însă, în drum spre năruirea ei, încerc să mă agăț de urmele abia trasate… hmm… o văd cum se transformă în nisip și mi se scurge prin simțuri.
Însetată de certitudini, nu mă aleg decât cu aripi frânte și cu un grăunte de nisip… poate, cine știe, cândva, acest grăunte de nisip va rodi și vor înflori alte fire de nisip…