🌵Visul- Antidotul Resemnării, Să Visăm Trăind Sau Să Trăim Visând …✍

🌵Visul- Antidotul Resemnării, Să Visăm Trăind Sau Să Trăim Visând …✍


Fiecare din noi are vise…fiecare din noi continuă să viseze fără limite zi de zi…
… îmi place sa visez la nebunie, îmi place să mă gândesc la ceea ce se presupune că mă așteaptă în viitor, îmi place să vorbesc despre ceea ce ar trebui să se întâmple…
„Să visezi?”…”Da”…Uneori pentru unii nu există o altă soluție înafară de a visa, nu există o soluție pentru a scăpa de realitatea traumatizantă și relativ chinuitoare, fiind izbiți de zidul ignoranței și al agresivității. E un antidot s-ar putea zice pe cât se poate de perfect, care te alimentează spiritual pentru a nu-ți pierde speranța, iar tu rostindu-ți mereu cuvintele „Poate mâine va fi mai bine”.
Visul- un moment de liniște sufletească, o magnifică clipă de calm printre nenumăratele zile pline de zbucium și răzvrătire, e momentul în care poți să plângi sau să te bucuri pentru tine, este o minută de fericire, o minută care te ajută să-ți înfrunți obstacolele și propria viață cu ochii deschiși.
Prin uciderea visului îți distrugi propria existență, din această cauză oamenii nu refuză să viseze. În acest mod ei se pot ascunde de propria spaimă și singurătate, ei se vindecă pentru câteva clipe de adevărata lor patologie „Frica de viață”. Anume cei ce suferă de o astfel de boală se resemnează cu ideea de a se hrăni și de a trăi într-o lume imaginară în care ei dictează mersul evenimentelor, anume în această lume ei simt cum mintea lor, inima, sufletul și spiritul își găsesc liniștea. În viață însă, vine și acel moment în care trebuie să ne decidem „sa trăim visând sau să visăm trăind”. La prima vedere chiar pare a fi ceva absurd, dar un lucru e cert, nu putem să ne amăgim și să ne alimentăm o eternitate cu vise, pentru că atunci cum rămâne cu realitatea?
Fiecare dintre noi trebuie să viseze!… Dar să o facă cu prudență, să fie prevăzător astfel cum aceasta să nu-i provoace un neajuns intuindu-i prin timp ideea de a renunța la realitate și de a se refugia într-o lume a fabulosului.
O fi visul un antidot al resemnării sau o lume în care fiecare dintre noi este stăpân, dar să nu uităm totuși că cele mai frumoase vise sunt visele pe care le trăiești cu adevărat!

Reclame
🌳Fără Șir Și Fără Înțeles ✍

🌳Fără Șir Și Fără Înțeles ✍


Calc urât mirositor într-o lume a penelor albe…albul nu este culoare…închipuirea este albă…strigătul meu este alb… somnul, moartea, întunericul, starea și eu, care iubesc atât de mult albul…ochiul – purtat în lesă pe raza unor cutremurător de lungi plimbări diurne, plimbări nocturne așezându-și în răstimpuri cataracta pe fâșia de înger a unei iubiri întâmplător trăite…
Zâmbesc și deasupra cer… cad în genunchi…îngerii se pătează de remușcări și pene de pescăruși… zâmbesc din nou…salut încăperea…fac o reverență și mă pliez la loc… din gura-mi curg urmele unei viitoare dimineți și timpul se întinde…îmi sorb cafeaua, dar asta nu este un antidot grozav contra petelor de rugină ce-mi acoperă obrazul… stau într-o expectativă marmoreeană, cu sufletul însângerat de secunde zăcând sub mine, întorcând capul la fiece cotitură spre crucile deșertului (cadavre abandonate) și mângâind carnea vulturilor decedați…rog un zeu longeviv (cel mai longeviv dintre toți) să arunce cu ciuperci în capul meu găurit, prin care țâșnesc fântânile arteziene, ca adevărate focuri de artificii…rugăciunea – habitat al penelor albe – îmbracă îngerii din cap până-n picioare chivernisindu-i, deshumând credința în strigăt…când nu există iubire îngerii sunt goi…moartea, umbra perfectă a vieții, se insinuează meticulos că o terapie misionară…în preajmă copacii sughiț pomeniți de căderea frunzelor, sonerii impacientate incendiază liniștea, anunțându-i prezența dincolo de ușă… pereții mei poartă amprente digitale și transparența unei lacrimi se justifică…ceasul hârjonindu-se cu timpul (implacabilul domn) se proptește uneori de frontispiciul tăcerii, alteori de osemintele secundelor plângând alb în hohote negre…strigoii lor, îngerii secundelor, figuranți prost plătiți ai singurătății, spionii noștri de toate zilele, de toate nopțile îmbrâncite pe trotuarele fricii, smulgând scalpul fiecărui răsărit și redându-le memoriei, idolatru colecționar pitit în penumbră, de unde mânuiește cu îndemânare malițioasă toate sforile prin care ne putem declina identitatea…e mare furtuna, da, cu atât mai mare cu cât paharul e mai mic.. nu demult, recunoscând într-un proces cu ușile închise, că în noaptea cu lună plină, am fost iubit de o mască, am spus că Pirandello avea şi el dreptate – toate măștile sunt imperfecte! – Dar aceasta, aceasta care m-a posedat, făcând oficiile agoniei, era o mască perfectă și niciodată nu mi-aș fi putut imagina că există perfecțiune… zi și noapte îmi împart iubirea…ea nu-i niciodată a mea, îmi aparține pe jumătate…de fapt, foarte multe lucruri îmi aparțin pe jumătate, am constatat că, chiar și moartea aparține vieții, încă veghind ca lucrurile să rămână ceea ce sunt; simt cum exist în fiecare din ele…pulsul lor pulsul meu, sinele meu devastând sinele lor, mimetismul acestei fraze e pasăre de pradă, aparținând și ea văzduhului, aparținând și ea cuvintelor al căror înțeles ticăie pe măsură ce sângele coboară din mine (nici nu știu dacă este al meu sau îl împart dintotdeauna cu un zeu vecin)…vine un pescăruș de paie, se-așează pe singurătatea mea și prinde a mă moși cu un fus de tors lână…așa am îmbrăcat mieii care dârdâia sub ploaia rece…la urmă de tot vine o pasăre neagră pe ulucile suflării și prinde a croncăni; de umărul zilelor mai speram să mă sprijin, când adulmecat de tălpile oarbe ale îngerului, când împroșcat cu o pasăre mare, neagră, ce răsărise din coastele mele, mi-am zis că a venit vremea să-mi îngrop obrazul în palmele timpului şi să adorm… – o, pasăre, nu pune mâna pe sforăitul meu! am strigat, trezindu-mă din vis…
Cade soarele pe tâmplele frunzelor rănind clorofila, cade iarna în brațele liliacului rănind aerul, cade verdele în pământ rănind iarba și eu cad în brațele tale rănind iubirea… lasă-mă să te în-zeiesc trup, atât de neadevărat încât ai putea fi orice altceva – copac, pasăre, văzduh fără aer…cuvintele înfrunzesc piatra care începe să dea din aripi, până când atinge cu fâlfâitul ei privirea – acest accesoriu al vederii, până când, înecând-o în propriul fâlfâit, atinge ochiul triunghiular din creștetul cerului…purtând în cioc oasele mele, eu nu sunt altceva decât un copac cu frunze minerale…ceva mă lasă rece! – Ceva mă lasă rece când morții altor vieți stau cu spinările lipite de privirea mea, nimic altceva decât o coloană vertebrală; fiecare vertebră scrijelește cu sârg, ceva ce mă lasă rece… Doamne, nu mai vreau să adorm!…Fiecare somn e un sicriu din care cu greu mă trezesc, dând la o parte lespedea zorilor, spălându-mi stelele rătăcite printre gene… visele topite pe cerul gurii, înfulecând cucurigul din gâtlejul cocoșilor isterizați… Doamne, trezește-te la realitate, și nu mai visa!… Suspendată între flux și reflux, memoria aruncă cu uitare în ochii luminii, lăsând întunericul să nască vedere…copacii împlinesc voia frunzelor, ca și poetul voia morții, dar… timpul nu este un zeu, nici secundele îngerii vestitori ai lui… moartea nu este un zeu, nici viața îngerul vestitor al ei și iarăși zic: scapă de șirul de sfinți ce postesc la porțile zilei… se întunecă de ziuă…devenind o specie pe cale de dispariție, iubirea, s-a decis să intre în rezervații lăsându-mă s-o privesc de pe margini…mi-o amintesc perfect din poze: vietate sălbatică zburdând în libertate pe pajiștea sufletului meu…numai viața mea desparte lumina de întuneric, numai carnea fructului stă între coajă şi sâmbure; nu mai e ziuă întomnându-se de iarnă…