🤱Suflet De Mamă✍

🤱Suflet De Mamă✍


Am dat din suflet pentru fiecare,
V-am ridicat deasupra vieţii mele
Şi aş fi vrut ca nici o întristare
Să nu v-aducă-n inimi lacrimi grele.
Pentru a netezi a voastră cale
De pavăză furtunilor am stat,
N-am vrut să-mi ştiţi a sufletului jale
Când uneori, de voi, v-am apărat.
V-am fost alături când plângeam în mine
Şi v-am zâmbit deşi mă scufundam,
Am vrut atât: să ştiu că vă e bine,
Cu liniştea din voi mă alinam.
Când mi-a fost greu şi poate mi-a fost teamă,
Înăbuşeam un strigăt disperat,
N-am vrut ca voi să mi-l băgaţi de seamă
Iar liniştea să v-o fi tulburat.
Când voi pleca, să nu vă curgă lacrimi
Ci să vă bucuraţi că, în sfârşit,
După un drum împovărat de patimi
Un suflet chinuit s-a liniştit.
N-am căutat prin lume fericirea,
Am stat să-nfrunt atâta vânt şi ploi,
Căci mai presus de propria-mi viaţă
Am aşezat iubirea pentru voi.

Reclame
🌳Fără Șir Și Fără Înțeles ✍

🌳Fără Șir Și Fără Înțeles ✍


Calc urât mirositor într-o lume a penelor albe…albul nu este culoare…închipuirea este albă…strigătul meu este alb… somnul, moartea, întunericul, starea și eu, care iubesc atât de mult albul…ochiul – purtat în lesă pe raza unor cutremurător de lungi plimbări diurne, plimbări nocturne așezându-și în răstimpuri cataracta pe fâșia de înger a unei iubiri întâmplător trăite…
Zâmbesc și deasupra cer… cad în genunchi…îngerii se pătează de remușcări și pene de pescăruși… zâmbesc din nou…salut încăperea…fac o reverență și mă pliez la loc… din gura-mi curg urmele unei viitoare dimineți și timpul se întinde…îmi sorb cafeaua, dar asta nu este un antidot grozav contra petelor de rugină ce-mi acoperă obrazul… stau într-o expectativă marmoreeană, cu sufletul însângerat de secunde zăcând sub mine, întorcând capul la fiece cotitură spre crucile deșertului (cadavre abandonate) și mângâind carnea vulturilor decedați…rog un zeu longeviv (cel mai longeviv dintre toți) să arunce cu ciuperci în capul meu găurit, prin care țâșnesc fântânile arteziene, ca adevărate focuri de artificii…rugăciunea – habitat al penelor albe – îmbracă îngerii din cap până-n picioare chivernisindu-i, deshumând credința în strigăt…când nu există iubire îngerii sunt goi…moartea, umbra perfectă a vieții, se insinuează meticulos că o terapie misionară…în preajmă copacii sughiț pomeniți de căderea frunzelor, sonerii impacientate incendiază liniștea, anunțându-i prezența dincolo de ușă… pereții mei poartă amprente digitale și transparența unei lacrimi se justifică…ceasul hârjonindu-se cu timpul (implacabilul domn) se proptește uneori de frontispiciul tăcerii, alteori de osemintele secundelor plângând alb în hohote negre…strigoii lor, îngerii secundelor, figuranți prost plătiți ai singurătății, spionii noștri de toate zilele, de toate nopțile îmbrâncite pe trotuarele fricii, smulgând scalpul fiecărui răsărit și redându-le memoriei, idolatru colecționar pitit în penumbră, de unde mânuiește cu îndemânare malițioasă toate sforile prin care ne putem declina identitatea…e mare furtuna, da, cu atât mai mare cu cât paharul e mai mic.. nu demult, recunoscând într-un proces cu ușile închise, că în noaptea cu lună plină, am fost iubit de o mască, am spus că Pirandello avea şi el dreptate – toate măștile sunt imperfecte! – Dar aceasta, aceasta care m-a posedat, făcând oficiile agoniei, era o mască perfectă și niciodată nu mi-aș fi putut imagina că există perfecțiune… zi și noapte îmi împart iubirea…ea nu-i niciodată a mea, îmi aparține pe jumătate…de fapt, foarte multe lucruri îmi aparțin pe jumătate, am constatat că, chiar și moartea aparține vieții, încă veghind ca lucrurile să rămână ceea ce sunt; simt cum exist în fiecare din ele…pulsul lor pulsul meu, sinele meu devastând sinele lor, mimetismul acestei fraze e pasăre de pradă, aparținând și ea văzduhului, aparținând și ea cuvintelor al căror înțeles ticăie pe măsură ce sângele coboară din mine (nici nu știu dacă este al meu sau îl împart dintotdeauna cu un zeu vecin)…vine un pescăruș de paie, se-așează pe singurătatea mea și prinde a mă moși cu un fus de tors lână…așa am îmbrăcat mieii care dârdâia sub ploaia rece…la urmă de tot vine o pasăre neagră pe ulucile suflării și prinde a croncăni; de umărul zilelor mai speram să mă sprijin, când adulmecat de tălpile oarbe ale îngerului, când împroșcat cu o pasăre mare, neagră, ce răsărise din coastele mele, mi-am zis că a venit vremea să-mi îngrop obrazul în palmele timpului şi să adorm… – o, pasăre, nu pune mâna pe sforăitul meu! am strigat, trezindu-mă din vis…
Cade soarele pe tâmplele frunzelor rănind clorofila, cade iarna în brațele liliacului rănind aerul, cade verdele în pământ rănind iarba și eu cad în brațele tale rănind iubirea… lasă-mă să te în-zeiesc trup, atât de neadevărat încât ai putea fi orice altceva – copac, pasăre, văzduh fără aer…cuvintele înfrunzesc piatra care începe să dea din aripi, până când atinge cu fâlfâitul ei privirea – acest accesoriu al vederii, până când, înecând-o în propriul fâlfâit, atinge ochiul triunghiular din creștetul cerului…purtând în cioc oasele mele, eu nu sunt altceva decât un copac cu frunze minerale…ceva mă lasă rece! – Ceva mă lasă rece când morții altor vieți stau cu spinările lipite de privirea mea, nimic altceva decât o coloană vertebrală; fiecare vertebră scrijelește cu sârg, ceva ce mă lasă rece… Doamne, nu mai vreau să adorm!…Fiecare somn e un sicriu din care cu greu mă trezesc, dând la o parte lespedea zorilor, spălându-mi stelele rătăcite printre gene… visele topite pe cerul gurii, înfulecând cucurigul din gâtlejul cocoșilor isterizați… Doamne, trezește-te la realitate, și nu mai visa!… Suspendată între flux și reflux, memoria aruncă cu uitare în ochii luminii, lăsând întunericul să nască vedere…copacii împlinesc voia frunzelor, ca și poetul voia morții, dar… timpul nu este un zeu, nici secundele îngerii vestitori ai lui… moartea nu este un zeu, nici viața îngerul vestitor al ei și iarăși zic: scapă de șirul de sfinți ce postesc la porțile zilei… se întunecă de ziuă…devenind o specie pe cale de dispariție, iubirea, s-a decis să intre în rezervații lăsându-mă s-o privesc de pe margini…mi-o amintesc perfect din poze: vietate sălbatică zburdând în libertate pe pajiștea sufletului meu…numai viața mea desparte lumina de întuneric, numai carnea fructului stă între coajă şi sâmbure; nu mai e ziuă întomnându-se de iarnă…

💮Drumuri De Suflet✍

💮Drumuri De Suflet✍


O altă ninsoare ne lasă
Flori albe-nvelite cu ger,
În ochii tăi plânge marea
Şi colţul nostru de cer…

La marginea lumii e noapte,
Iar stele se sting pe furiş,
Pe plaja iubirii, tăcerea
Ascultă un trist pescăruş.

Azi, ninge pe valuri albastre,
Prin sănii de dor, argintii,
Iar visul, pe drumuri de suflet,
Te-așteaptă și astăzi să vii.

Un viscol se oprește în glas,
Privirea mea te zăreşte
Prin praful zăpezii, ce-mi spune
Că inima ta mă iubește.

O altă ninsoare mă ceartă,
Dar tu mereu ești aproape,
În sufletul meu este cerul,

Iar fulgii cad triști peste pleoape.

💘O Poveste De Iubire🌹

💘O Poveste De Iubire🌹


Jaluzelele erau trase pe jumătate. Dimineața venise de câteva ore bune și adusese cu ea un soare generos și nerăbdător să-i mângâie umerii de catifea. Deschise ochii și chipul i s-a inundat de strălucire și zâmbete. Acum, alături de el, strălucea mai tare ca soarele. Genele-i erau încă somnoroase și știa că se află între două tărâmuri: tărâmul viselor magice și realitatea care era și mai magică. În final, genele au învins și începu să deseneze în minte clipe din viitor. Se vedea pe ea alergând pe un câmp cu flori de floarea-soarelui mai mari decât ea,numai bune pentru a se putea ascunde și pentru a-i sări în brațe pe neașteptate. Îl vedea pe el cu mâinile tot timpul întinse pentru a o cuprinde în brațele lui puternice și în care,deși era mică, se simțea și mai mică dar atât de iubită și de fericită. Se vedea râzând tot timpul, cu părul negru fluturat de vântul călduț și care se potrivea atât de bine cu galbenul florilor, mai bine decât într-un tablou cu un peisaj de vară. Se opri atunci când simți mâna lui peste umerii goi. Tresări și în mai puțin de o secundă se afla ghemuită între aripile mari și moi, pe care i le desenase cu puțin timp în urmă. Orele se scurgeau repede atunci când desena sau visa. Soarele era acum stăpân peste cer și era atâta liniște și pace în sufletele lor. Locul lui era între gât și umăr. Uneori chiar îl ruga să își așeze capul acolo pentru a-și contura și mai bine siluetele lor dansând cu macii. Se simțea atât de împlinită alături de el,încât bucuria imensă din suflet avea să explodeze. Îi plăcea să se strâmbe,să se prostească,să râdă în hohote, să mănânce ciocolată,știind că este privită cu cei mai dulci ochi și admirată până în cel mai mic detaliu. Asta era lumea ei, pe care a desenat-o de mii și mii de ori și care astăzi… era numai și numai a ei. Era un regat bogat în devenire și ea era cea mai puternică și fericită regină. Purta un tricou alb de-al lui, care îi scotea în evidență picioarele. Era ciufulită și cu bunătatea care i se citea pe chip putea salva multe vieți.
-„Ești frumoasă!”
Neașteptându-se, inima stătea să îi plesnească și să elibereze toată dragostea în particule colorate și sclipitoare. Și cum inima a rezistat, dragostea care se afla acolo s-a înmulțit. Da. Deși e mică, are cea mai puternică inimă. În sufletele mici încape cea mai multă dragoste.

[… Pentru că o secundă fără tine mă va trimite direct în deșert… ]

O Lume Nebună☹

O Lume Nebună☹


Trăim într-o lume nebună şi roasă de mii de păcate,
Ne-nfigem, cu bună știință, cuțitul, adânc, pe la spate,

Minţim şi furăm şi ni-i bine când răul ne macină firea,
Călcăm în picioare principii și tot mai sperăm nemurirea…

Valoarea nu are valoare şi mare-adevăr e minciuna,
Trăim ca și când nu ne pasă, de-i bine sau rău, e totuna…

Privim prin perdele de ceață (o mână din cei ce mai văd)
Și nu îndrăznim ți ni-i teamă s-oprim al căderii prăpăd.

Aducem în față scursura, ce-o scoatem din negrul nămol,
Ca orbi lăudându-i veșmântul, deși,, Împăratul e gol!”

Lăsăm să conducă hiena, pornim vânătoarea de lei,
Ne-ascundem plângând,, după deget, făcând, fără rost voia ei…

Trăim într-o lume stupidă și totul în jur îmi repugnă!
Când leu-i redus la tăcere, hiena e rege în junglă!

M-am Săturat!🐎

M-am Săturat!🐎


M-am săturat de-atâta așteptare!
Pun șeaua pe-armăsarul meu de foc,
Îmi iau cu mine inima nebună
Și , până-n zori, am s-o pornesc din loc.
Mă duc în lume unde văd cu ochii!
Să îmi aleg o țintă, la ce bun?
De va fi soarta, îmi va ține calea,
La fel ca mine, poate, vreun nebun…

🌹 În Vis…✍

🌹 În Vis…✍


Mi-apari în vis în fiecare noapte
Și simt aievea-n brațe cum mă strângi,
Cum fruntea mi-o săruți cu disperarea
Cu care mă blestemi, te rogi și plângi…

Te simt cu ochii mângâindu-mi trupul
Și palma cum pe piept ți-o odihnești,
Iar de privirea curioasă-a lunii
Cu tandre sărutări mă învelești.

Aș vrea să strig dar nu-mi găsesc puterea,
Sunt prizonieră-n visul ce-l trăiesc,
Mă las cuprinsă-n vraja gurii tale,
Nu te alung și nu mă-mpotrivesc.

Și sângele în vene dă în clocot,
În timp ce fruntea simt că mi-a-nghețat,
Un gând fugar îmi spune că ești demon
Ce sufletul, cumva, mi l-a furat.

Același vis trăiesc noapte de noapte
Și zi de zi mă urmărește-n gând,
Aș vrea să scap din focul ce mă arde
Și mă trezește-n zori, de dor, plângând…

😘Dragostea Tolerează✍

😘Dragostea Tolerează✍


Dragostea tolerează slăbiciunile umane, greșelile și eșecurile. Atunci când cineva face ceva care nu-ți place, încearcă toleranța. Spune-le în cel mai frumos mod că nu te simți în regulă cu ceea ce s-a întâmplat sau cu ce s-a spus, dar încearcă intens să nu te adresezi agresiv față de ei și să blochezi astfel orice conexiune caldă față de tine. Tot ce-i înveți prin asta este să le fie teamă de a te pierde sau cel puțin de a pierde căldura conexiunii lor cu tine. Aceasta este, desigur, ceea ce spun unii că ar face Dumnezeu cu noi… Oferă-le oamenilor aceeași atitudine pe care ți-ai dori ca Dumnezeu (și alții de altfel) să ți-o arate

🌹Nu…✍

🌹Nu…✍


Nu…
Pe mine nu mă poți uita
Nu-mi poți da pașii înapoi
Spre muntele din palma ta
Doar eu deschid iubirii căi

Cu-n vârf de deget descifrez
Tot ce e scris pe-al vieții drum
În șoapte pot să-ți conturez
Uitate urme de parfum

Nu ..
Pe mine oricât ți-ai dori
Să mă înlocuieşti nu poţi
Fără să vrei mă vei găsi
În miezul fiecărei nopţi

În suflet ai să mă ascunzi
Înveşmântată într-un oftat
Eu pot s-aprind în ochii uzi
Scântei c-un singur sărutat

Nu..
Nici prea departe n-ai să-mi fii
C-ai să mă vezi în toate semn
Din amintiri ai să mă-nvii
Şi toţi te-or crede om de lemn

Când lumii vei părea absent
În ochii lor n-ai să privești
Şi sigur nu va fi moment
În care să nu mă iubești

🌵 De-atâta Drag…✍

🌵 De-atâta Drag…✍


De-atâta drag, te-aş fi păstrat în mine
O veşnicie, poate şi mai mult.
Să te iubesc şi ploaia să-ţi ascult
Cu trupu-mi fremătând, a veri, sub tine.

Nu-i timp să ne oprească în uitare,
Un singur anotimp avem în noi,
Ce ne-nfloreşte-n maci pe amândoi
În dimineţi din ce în ce mai rare.

Ne inventăm în liniştea-nserării,
Să nu ne pierdem printre-mbrăţişări
Şi evadăm în zbor pe-albastre mări,
Poeme fără teama renunţării.

De-atâta drag, m-aş naşte mângâiere
În palma ta, pe buze, un sărut,
Să-ţi fiu prezent, să-mi fii durut trecut,
Să fim şi început şi încheiere…

Violetta Petre